Tone de rahat

Am fost plecat luni bune, departe, prin Mongolia și China. Am văzut lucruri minunate, iar în China am văzut ce poate însemna o bună reprezentare a artei contemporane... extrem de interesant! Partea proastă, ca de obicei, este că m-am întors în România, în București, ca să fiu mai exact. Cineva m-a invitat la teatru, o piesă cu Mălaele, Dineu cu proști... până la dineu însă... prolegomenele iadului! Nu pot să descriu ce am văzut pentru că sunt estetician, iar ceea ce tronează mai nou în fața teatrului nu se încadrează în sfera mea de competențe. Prietenul meu Farid este psihiatru, mi-a furnizat niște explicații, dar nu din psihiatrie, iar prieteni procurori nu am. Bănuiesc că sunt mulți bucureșteni care au aceeași problemă și, în consecință, bucureșteni care nu găsesc soluții. Din păcate, asta se întâmplă când statul cumpără ceea ce i se pare lui artă. Și nu lui, pentru că el nu există, ci unor angajați ai lui care au funcțiile ce permit asemenea excentricități din bani ce nu le aparțin. Eu l-am întrebat pe vecinul meu, dl. Constantin, dacă a fost de acord, într-un fel sau altul, să plătească o parte din costurile acestei orori. Mi-a zis că nu. Nici eu nu am fost de acord. Dumneavoastră?Mi se poate reproșa că nu aduc argumente stilistice, îmi asum vesel situația pentru că nu este cazul. Cum ar fi să judecăm compoziția dizarmonică a tomberoanelor așezate în așteptarea mașinii de gunoi sau superficialitatea cognitivă de care dăm dovadă atunci când ne ștergem la fund?Am remarcat curente de opinie favorabile și chiar elogioase, am observat folosirea unor nume precum Brâncuși sau Rodin și chiar, îmi cer scuze, Moore. Cum se explică un asemenea delir? Farid mi-a explicat următoarele: Sindromul mitomaniei are o sumedenie de ramificații mai puțin patologice, dar mai mult conjuncturale, adică în momentul în care sprijini un demers, deseori dezinteresat și superficial, fără să-l investighezi corespunzător, te afiliezi mental acestuia. Dacă se întâmplă ca acel demers să fie unul dezastruos (vezi cazul nostru), pacientul are de regulă trei tipuri de reacție. Primul tip este acela în care pacientul se dezice de angajamentul luat, denunță superficialitatea, prostia sau orice altceva ce el consideră ca fiind factorul responsabil în alegerea defectuoasă - pe scurt, mea culpa. Al doilea tip este acela în care pacientul nu recunoaște o vină anume sau încearcă să o minimalizeze, anulându-și rolul decisiv. Acest tip aparține psihologiei executantului și o întâlnim la soldați și la inculpați din procese de tipul celui de la Nürenberg. Al treilea și ultimul îl constituie pacienții care aleg să-și apere onoarea sau integritatea, asumata în cheie subiectivă, anulând argumentele aduse împotriva lor și construind o întreagă structură argumentativă bazată nu pe fapte reale, ci pe negarea lor. Farid îmi sugerează ultimul tip. Nu pot spune că mă satisface pe deplin o explicație medicală, dar totuși avem o explicație.O alta componentă decisivă a speței noastre o reprezintă membri comisiei care au făcut posibil accidentul din fața teatrului. Nu știu cine au fost specialiștii și nici cum să aflu pentru că nu am timp. Trebuie aflat, totuși ca să știm pe cine să evităm. Dacă nu a existat o comisie și/sau s-a produs o atribuire directă, atunci trebuie să sunăm la poliție, DNA și garda financiară.Farid mă îndeamnă destul de violent să expun argumente stilistice... eu nu vreau, am explicat mai sus de ce. Ca să se simtă și el mai bine, am să fac un compromis. Am să expun câteva lucruri care trebuie avute în vedere atunci când concepi și execuți o sculptură. În primul rând, se presupune că există un grad ridicat de cunoaștere a operelor și artiștilor care te-au precedat. Banuiesc că acest enunț nu are nevoie de argumente. Inevitabil te vei încadra într-un curent daca aparții începutului de secol XX și unei tendințe, dacă ești contemporan. Tendința căreia îi aparții trebuie, din nou, să o stăpânești foarte bine la nivel teoretic, astfel încât să fie evitate situațiile penibile în care, spre exemplu, Transavangarda italiană își are, de fapt, originile într-un atelier din spatele Casei Scânteii. Presupunem că îți cunoști foarte bine domeniul și, repet, sculptura nu se face numai în România, o gasim și în alte țări. Indiferent de epoca pe care o trăim, există anumite permanențe estetice, una din ele și cea mai importantă referindu-se la raportul dintre formă și conținut. Acesta poate varia în funcție de viziunea artistului, o argumentație coerentă putând justifica orice fel de raport între cele două dimensiuni. O situație dificilă apare atunci când ai de conceput și realizat o scuptură care să reprezinte amplu un personaj precum Caragiale - practic ți-a fost oferit conținutul. Ceea ce trebuie să facă sculptorul este fie să selecteze niște elemente definitorii și translabile volumetric, fie să facă un exercițiu mental și să își imagineze stilistic cu ar fi arătat „sculptorul” Caragiale, adică să sculptezi cum ar fi sculptat Caragiale, nu domnul Goe. Eu aș încuraja prima situație, în care sculptorul produce o sinteză adaptată particularităților sale stilistice. Așa poate apărea originalitatea și se poate subînțelege valoarea sculptorului ca personalitate complexă și artistic plenară. Presupunem că s-au parcurs aceste etape și a apărut o machetă. Următorul pas îl reprezintă proporțiile. Știm de câteva mii de ani încoace că nimic nu există în sine și că atunci când vrei să calculezi o dimensiune ai nevoie de o unitate de masură și, foarte important, de un reper deja existent. În cazul nostru avem o piațetă, un bloc turn, o cladire prismatică dubioasă și două artere rutiere. În principiu se măsoară toate acestea: lungime, lățime și cotă; odată măsurate, se fac niște calcule de proporționare pe care, dacă nu le stăpânești, ți le poate face un arhitect specialist. S-au calculat dimensiunile, sculptorul se poate apuca de lucru. Trebuie menționat faptul că, având în vedere subiectul, avem de facut o compoziție figurativă cu personaje, ceea ce înseamnă cunoștințe temeinice de anatomie, istoria artelor sau o sclipire de geniu ce va compensa lipsa primelor două. În general, descurajez bizuirea pe cea din urmă. Fie că îți propui o abordare hiperrealistă, fie una expresionistă, ușor tot nu va fi. Pentru hiperrealism chiar trebuie să știi ce faci iar, în ciuda accepțiunii populare, expresionist nu înseamnă strâmb, greșit și enervant. Exagerăm mai departe și presupum că toate aceste etape au fost consumate. Sculptorul este, deci, un expresionist feroce pentru că așa vrea el și nu pentru că așa îi iese. Din nou, repet, este foarte important ca discursul argumentativ să transpară din operă. Presupunem că transpare. Rămâne în discuție textura, aceasta se rezolvă diferit pe drapaje sau pe carnație și este tratată minuțios, mai ales dacă ansamblul în cauză are proporții respectabile. Putem să ne și abatem de la aceste reguli elementare, dar pentru mai multă siguranță recomand respectarea lor. Dacă, din motive obiective, lucrarea are nevoie de proptele, pentru că altfel se prăbușește, este indicat ca acestea să figureze ca atare încă din stadiul de proiect. În general, un stâlp masiv din bronz, strâmb și diform nu va sta niciodată singur în picioare (chiar dacă are mustață). Acest aspect se rezolvă, în mare, încă din copilărie - fie cu piese Lego, fie folosind cuburi de lemn, iar mai apoi se aprofundează în gimnaziu, grație conceptelor de gravitație sau centru de greutate. Dacă totuși trebuie operate inserții de ordin structural, acestea trebuie făcute fie în spiritul ansamblului deja existent, fie instalaționist, voit contradictoriu, astfel încât să dispară senzația de improvizație ieftină. Dacă se parcurg toate aceste etape, există foarte multe șanse ca în fața teatrului să existe o piesă echilibrată, corectă și care nu ne agresează.Farid mă întreabă dacă e invers.