Partidul 2 se aliaza cu partidul 4 in detrimentul partidului 1 cu sprijinul partidului 3 si pe teme culturale

Nu ar trebui sa ne surprinda nimic din ceea ce se intampla la noi in tara. Ce argumente am putea invoca in acest sens? Ce anume ar trebui sa previna monstruozitatile la care asistam? Ce anume ne-ar face sa presupunem ca Victor Ponta are o deosebita anvergura politica, culturala sau un tact politic iesit din comun?

Lista aceasta nu pare sa aiba un final apropiat iar acest fel de interogatii sunt cel putin benigne. Un lucru insa pare sa ne scape, actualul prim-ministru este membru de partid, faptul ca il denumim "noul" prim-ministru nu insemna ca partidul pe care il reprezinta beneficiaza si el de acelasi atribut. PSD nu este nou, membrii sai marcanti nici atat. Interesele de partid primeaza indiferent de numele si varsta presedintelui sau. Abnegatia cu care V.P. preia sarcinile trasate de membrii PSD este alta discutie iar moderatia cu care un individ face tampenii este din toate punctele de vedere irelevanta. Daca trecerea ICR in subordinea senatului ar fi avut loc in conditii civilizate si numirea lui Theodorescu sau a lui Voiculescu sau a oricui s-ar fi produs in conditii de maxima cordialitate si respect ar fi insemnat ca traim in alta tara, in alta dimensiune si am fi beneficiat de paradoxul bunicului. In aceste conditii ne-am fi intrebat de ce in conditiile in care avem o lege a lustartiei mai discutam depre Theodorescu, Voiculescu, Iliescu, Nicolaescu s.a.m.d. Bine ati venit inapoi. Nu avem o lege a lustartiei si nici o tara civilizata. Tara nu are nicio vina pentru ca ea nu are discernamant, ceea ce ne aduce la sursa problemei, tara este precum statul ambele nu au discrnamant iar tara are niste coordonate care ii lipsesc statului. Diversele forme de socialism care au guvernat Romania in ultimii 22 de ani au reinstaurat statul supradimensionat, socialist, piramidal. Ceea ce a reprezentat si reprezinta inca falimentul socialismului este exact componenta umana inamuabila si inerenta oricarei forme de asociere umana. Statul este precum atomul in fizica cuantica, el este in mai multe locuri in acelasi timp pana in momentul in care te uiti la el. Cand te uiti la el este intr-un singur loc si ii poate fi analizata componenta. Pentru fizica este o revelatie pentru stat fatalitate. Ceea ce rezulta este o constructie arficiala investita cu puteri si atributii nepermise. Data fiind istoria recenta, criza economica si tonele de tratate de economie, persistenta socialismului si a adeptilor sai ramane, pentru mine, un mister.

Teoretic in Romania exista si formatiuni politice liberale, nu spun de dreapta pentru ca nimeni nu mai stie ce inseamna asta, liberalismul in tara noastra este o iluzie, o stafie prezenta, ca impostura, doar cu numele. Liberalii autentici nu mai sunt, pentru ca au supravietuit putini si nimeni nu a fost ineresat cu adevarat de aceasta doctrina astfel incat sa-i pretuiasca si sa-i asculte pe cei ramasi. In consecinta principala formatiune liberala din Romania este – de facto – aripa socialista moderata. Incultura in general si mai ales cea politica ne-a oferit o scena politica uniforma cu vagi variatiuni tematice care nu se refera decat la sustinerea unui individ sau a altuia, la degradarea actualului exponent in detrimentul viitorului exponent si alte asemenea exercitii binare rudimentare. Cand o asemenea adunatura de indivizi capata pe mana ceea ce noi intelegem ca fiind statul eu vin si va intreb de unde ne apar pretentiile. De unde pana unde ne asteptam noi la modernizare, reforme si alte asemenea concepte care, pentru starea de fap actuala, nu sunt decat niste anomalii.

La capitolul anomalii intra si Horia Roman Patapievici. In mod normal asa ceva nu ar fi fost posibil in conditiile in care fiecare factiune politica romaneasca isi are inteligentia proprie (Paunescu, Nicolaescu, Theodorescu etc). Numirea lui Patapievici la conducerea ICR s-a produs in plin avant anti PSD si implicit impotriva celor enumerati in paranteza si gratie altor avanturi ale vremii, imotriva membrilor vreunui partid anume. Mitul tehnocratului si-a spus cuvantul si in agora politica si-au facut apartia personalitati precum Patapievici si Plesu, ca sa numesc doar doi dintre ei. Eficienta lui Patapievici poate fi negata doar de cei care nu stiu cu ce s-a ocupat si se ocupa ICR, este foarte simplu. Ajungem din nou la scenarii in care vorbesc despre cultura Prigoana, Gadea, si nu inteleg de ce nu, si Trita Fanita. Singurele probleme ale ICR-ului survin din partea Ministerlui Afacerilor Externe a carui sarcina era si este inca de a popula sediile institutului din strainatate cu fosti activisti de partid, securisti si alti tovarasi. Din nou, problemele apar in momentul institutionalizarii, liberalizarea acestei institutii prin numirea unui specialist independent cu agenda culturala proprie era singura solutie functionala pentru acest institut. Imixtiunea statului, prin al sau minister de externe, in mod neobisnuit pentru Romania, nu a debilitat ICR-ul. Pentru cei care il acuza pe Horia Roman Patapievici ca isi primea directivele de la Cotroceni, am o mare rugaminte, sa-mi descrie cineva cum actualul sef al statului ii impune politica culturala lui Patapievici, cum se exprima el in acest sens si la ce nivel are loc comunicarea. Daca ICR-ul a rezistat admirabil – pana acum – violului statal, lucrurile s-au schimbat dramatic. O comisie statala isi trece institutul in subordine si astfel partidul 1 si partidul 3, le numesc astfel pentru ca nu exista doctrine in Romania in afara de cea socialista, pot dispune dupa bunul lor plac. Culturnici exista in toate partidele fie ca ele se numesc partidul 1, partidul 2, partidul 3 sau, ce surpriza,  partidul 4.

va pup, Bedrul

P.S. va urma

Tone de rahat

Am fost plecat luni bune, departe, prin Mongolia și China. Am văzut lucruri minunate, iar în China am văzut ce poate însemna o bună reprezentare a artei contemporane... extrem de interesant! Partea proastă, ca de obicei, este că m-am întors în România, în București, ca să fiu mai exact. Cineva m-a invitat la teatru, o piesă cu Mălaele, Dineu cu proști... până la dineu însă... prolegomenele iadului! Nu pot să descriu ce am văzut pentru că sunt estetician, iar ceea ce tronează mai nou în fața teatrului nu se încadrează în sfera mea de competențe. Prietenul meu Farid este psihiatru, mi-a furnizat niște explicații, dar nu din psihiatrie, iar prieteni procurori nu am. Bănuiesc că sunt mulți bucureșteni care au aceeași problemă și, în consecință, bucureșteni care nu găsesc soluții. Din păcate, asta se întâmplă când statul cumpără ceea ce i se pare lui artă. Și nu lui, pentru că el nu există, ci unor angajați ai lui care au funcțiile ce permit asemenea excentricități din bani ce nu le aparțin. Eu l-am întrebat pe vecinul meu, dl. Constantin, dacă a fost de acord, într-un fel sau altul, să plătească o parte din costurile acestei orori. Mi-a zis că nu. Nici eu nu am fost de acord. Dumneavoastră?Mi se poate reproșa că nu aduc argumente stilistice, îmi asum vesel situația pentru că nu este cazul. Cum ar fi să judecăm compoziția dizarmonică a tomberoanelor așezate în așteptarea mașinii de gunoi sau superficialitatea cognitivă de care dăm dovadă atunci când ne ștergem la fund?Am remarcat curente de opinie favorabile și chiar elogioase, am observat folosirea unor nume precum Brâncuși sau Rodin și chiar, îmi cer scuze, Moore. Cum se explică un asemenea delir? Farid mi-a explicat următoarele: Sindromul mitomaniei are o sumedenie de ramificații mai puțin patologice, dar mai mult conjuncturale, adică în momentul în care sprijini un demers, deseori dezinteresat și superficial, fără să-l investighezi corespunzător, te afiliezi mental acestuia. Dacă se întâmplă ca acel demers să fie unul dezastruos (vezi cazul nostru), pacientul are de regulă trei tipuri de reacție. Primul tip este acela în care pacientul se dezice de angajamentul luat, denunță superficialitatea, prostia sau orice altceva ce el consideră ca fiind factorul responsabil în alegerea defectuoasă - pe scurt, mea culpa. Al doilea tip este acela în care pacientul nu recunoaște o vină anume sau încearcă să o minimalizeze, anulându-și rolul decisiv. Acest tip aparține psihologiei executantului și o întâlnim la soldați și la inculpați din procese de tipul celui de la Nürenberg. Al treilea și ultimul îl constituie pacienții care aleg să-și apere onoarea sau integritatea, asumata în cheie subiectivă, anulând argumentele aduse împotriva lor și construind o întreagă structură argumentativă bazată nu pe fapte reale, ci pe negarea lor. Farid îmi sugerează ultimul tip. Nu pot spune că mă satisface pe deplin o explicație medicală, dar totuși avem o explicație.O alta componentă decisivă a speței noastre o reprezintă membri comisiei care au făcut posibil accidentul din fața teatrului. Nu știu cine au fost specialiștii și nici cum să aflu pentru că nu am timp. Trebuie aflat, totuși ca să știm pe cine să evităm. Dacă nu a existat o comisie și/sau s-a produs o atribuire directă, atunci trebuie să sunăm la poliție, DNA și garda financiară.Farid mă îndeamnă destul de violent să expun argumente stilistice... eu nu vreau, am explicat mai sus de ce. Ca să se simtă și el mai bine, am să fac un compromis. Am să expun câteva lucruri care trebuie avute în vedere atunci când concepi și execuți o sculptură. În primul rând, se presupune că există un grad ridicat de cunoaștere a operelor și artiștilor care te-au precedat. Banuiesc că acest enunț nu are nevoie de argumente. Inevitabil te vei încadra într-un curent daca aparții începutului de secol XX și unei tendințe, dacă ești contemporan. Tendința căreia îi aparții trebuie, din nou, să o stăpânești foarte bine la nivel teoretic, astfel încât să fie evitate situațiile penibile în care, spre exemplu, Transavangarda italiană își are, de fapt, originile într-un atelier din spatele Casei Scânteii. Presupunem că îți cunoști foarte bine domeniul și, repet, sculptura nu se face numai în România, o gasim și în alte țări. Indiferent de epoca pe care o trăim, există anumite permanențe estetice, una din ele și cea mai importantă referindu-se la raportul dintre formă și conținut. Acesta poate varia în funcție de viziunea artistului, o argumentație coerentă putând justifica orice fel de raport între cele două dimensiuni. O situație dificilă apare atunci când ai de conceput și realizat o scuptură care să reprezinte amplu un personaj precum Caragiale - practic ți-a fost oferit conținutul. Ceea ce trebuie să facă sculptorul este fie să selecteze niște elemente definitorii și translabile volumetric, fie să facă un exercițiu mental și să își imagineze stilistic cu ar fi arătat „sculptorul” Caragiale, adică să sculptezi cum ar fi sculptat Caragiale, nu domnul Goe. Eu aș încuraja prima situație, în care sculptorul produce o sinteză adaptată particularităților sale stilistice. Așa poate apărea originalitatea și se poate subînțelege valoarea sculptorului ca personalitate complexă și artistic plenară. Presupunem că s-au parcurs aceste etape și a apărut o machetă. Următorul pas îl reprezintă proporțiile. Știm de câteva mii de ani încoace că nimic nu există în sine și că atunci când vrei să calculezi o dimensiune ai nevoie de o unitate de masură și, foarte important, de un reper deja existent. În cazul nostru avem o piațetă, un bloc turn, o cladire prismatică dubioasă și două artere rutiere. În principiu se măsoară toate acestea: lungime, lățime și cotă; odată măsurate, se fac niște calcule de proporționare pe care, dacă nu le stăpânești, ți le poate face un arhitect specialist. S-au calculat dimensiunile, sculptorul se poate apuca de lucru. Trebuie menționat faptul că, având în vedere subiectul, avem de facut o compoziție figurativă cu personaje, ceea ce înseamnă cunoștințe temeinice de anatomie, istoria artelor sau o sclipire de geniu ce va compensa lipsa primelor două. În general, descurajez bizuirea pe cea din urmă. Fie că îți propui o abordare hiperrealistă, fie una expresionistă, ușor tot nu va fi. Pentru hiperrealism chiar trebuie să știi ce faci iar, în ciuda accepțiunii populare, expresionist nu înseamnă strâmb, greșit și enervant. Exagerăm mai departe și presupum că toate aceste etape au fost consumate. Sculptorul este, deci, un expresionist feroce pentru că așa vrea el și nu pentru că așa îi iese. Din nou, repet, este foarte important ca discursul argumentativ să transpară din operă. Presupunem că transpare. Rămâne în discuție textura, aceasta se rezolvă diferit pe drapaje sau pe carnație și este tratată minuțios, mai ales dacă ansamblul în cauză are proporții respectabile. Putem să ne și abatem de la aceste reguli elementare, dar pentru mai multă siguranță recomand respectarea lor. Dacă, din motive obiective, lucrarea are nevoie de proptele, pentru că altfel se prăbușește, este indicat ca acestea să figureze ca atare încă din stadiul de proiect. În general, un stâlp masiv din bronz, strâmb și diform nu va sta niciodată singur în picioare (chiar dacă are mustață). Acest aspect se rezolvă, în mare, încă din copilărie - fie cu piese Lego, fie folosind cuburi de lemn, iar mai apoi se aprofundează în gimnaziu, grație conceptelor de gravitație sau centru de greutate. Dacă totuși trebuie operate inserții de ordin structural, acestea trebuie făcute fie în spiritul ansamblului deja existent, fie instalaționist, voit contradictoriu, astfel încât să dispară senzația de improvizație ieftină. Dacă se parcurg toate aceste etape, există foarte multe șanse ca în fața teatrului să existe o piesă echilibrată, corectă și care nu ne agresează.Farid mă întreabă dacă e invers.

Prosti am fost, multi am ramas

M-am intors recent dintr-o excursie prelungita in Monaco, statul fara taxe... Cum este posibil?

Povestea poate fi scurtata in felul urmator: la noi in tara sunt trei partide, considerate mari, doua din ele au litera L in acronim, L inseamna liberal, liberal inseamna incurajarea, sprijinirea si credinta in individ si nu in "colectivitate", stat sau alte conventii de asociere. Din perspectiva libertatilor individului, doctrina liberala considera, sau ar trebui sa considere notiunea de "impozit" ca fiind imorala si asta pur si simplu pentru ca nici un individ nu are nici un fel de drept sa ceara altui individ bani sau bunuri. Statul este un concept pur teoretic care poate fi translatat in lumea reala printr-un cumul de indivizi care il reprezinta, sau pretind ca il reprezinta pe el (statul) si intersele lui. Pentru ca este o constructie artificiala cu nevoi speciale, interesele lui (ale statului) nu coincid aproape niciodata cu cele ale cetateanului. Din aceasta cauza doctrina liberala statuteaza ca rolul statului trebuie sa fie cat mai limitat si asta pe buna dreptate. Conceptul de "Stat" a fost initial investit cu titulatura de: in slujba cetateanului; sinistra gluma continua pana in zilele noastre. Astazi cresc si se inmultesc impozitele pentru ca statul trebuie sa-si plateasca datoriile... datoriile cui? Ale mele? Ale dumneavoastra? Ale parintilor dumneavoastra? Repet, ale cui? Eu imi platesc din bani proprii toate datoriile, probabil ca si dumneavoastra, la aceste plati suntem, bineinteles, impozitati... deci, daca noi asta facem zilnic, cumparam si achitam datorii din propriile castiguri, statul datoriile cui le plateste? Sintagma "consumam mai mult decat producem" la cine se refera? Cunoasteti pe cineva care "consuma mai mult decat produce"? Bineinteles ca nu. Traim intr-o lume a comunicarii prin sloganuri si clisee, unde nimeni nu se mai simte vizat ca individ, dar se trezeste tras in mocirla masurilor cu caracter "social", mocirla care opereaza cu notiuni ca: omul simplu, alegatorii, romanul de rand, omul de acasa, contribuabilul, platitorul de taxe si impozite etc. Nici nu ar trebui sa ne mire ca o ceata de decerebrati reprezinta statul si, in aceasta blestemata calitate, impun taxe pur si simplu ofensatoare. Acesta este sistemul "etatist" in care traim si, din pacate, singura certitudine a sufragiului universal este ca doar oamenii din spatele statului se pot schimba, niciodata dictatura Institutiei.
Inchei cu ce am inceput. Doua din cele trei partide ale podiumului romanesc se declara liberale sau de dreapta, unul din ele guverneaza... eu va intreb urmatorul lucru: De ce?!