Noi de ce nu putem?

Acum, ca ne-am linistit, mai ales ca nu e prima oara cand sunt intampinat in asemenea maniera la revenirea in tara, dati-mi voie sa va povestesc ceva frumos.

Pe 4 ianuarie 2009 s-a incheiat la Tate Britain un eveniment Francis Bacon. Eveniment la care am fost de patru ori. E foarte important sa ai asemenea bule de aer. Inca oscilez intre a elogia artistul si spatiul care l-a gazduit si a ma enerva din nou uitandu-ma la peisajul artistic romanesc.

Spre exemplu, la Tate Modern, in aceeasi perioada, a fost expozitia Mark Rothko si, uitandu-ma la deja traditionalele compozitii, ma gandeam ce-ar fi sa le fi pictat mai mici, mai urat si pe patratul mic din centrul patratului-cadru sa fi scris Prolog...

Intrebare: v-am stricat seara? Si ei mie. Dar haideti sa revenim.

Francis Bacon. Ca sa fiu sincer, trebuie sa incep prin a spune cat de surprins am fost sa vad cum arata de fapt suprafetele acestor picturi. Ansamblul, privit regulamentar, este impecabil. Forma, continut, metacontinut, tot ce ne lipseste noua. Dar pe masura ce ma apropiam, am observat cat de repede si de frust au fost pictate. Sunt unele picturi care iti rezerva surprize extrem de spectaculoase cand le privesti de mult prea aproape. La Francis Bacon, aceasta “indiscretie” m-a facut sa exclam cat de bine si de clar stia ce face!

Despre artistul in cauza stim cu totii ce s-a publicat si ce s-a filmat si, cu toate acestea, parca lipseste ceva din imaginea lui publica. Ca sa nu ne indepartam prea mult de realitatile cotidiene, ma simt obligat sa dau exemplu mostrele de elucubratie estetica care substituie opera de doi bani sau opera inexistenta a majoritatii artistilor romani. Ca sa dau un exemplu ilustrativ, am sa va propun un mic dialog imaginar, de fapt o intrebare artistica romaneasca si un inchipuit si meritat raspuns din partea lui Francis Bacon.

- Credeti ca o exprimare a materiei unui finit desenabil, care fiinteaza caleidoscopic si ciclic in marele ansamblu transcendental al unui program, care pe langa faptul ca este teoretic, este si un tip si un tipar, de la grecescul typos, al unui fel sublim de comportament practic si de conduita estetica?

-How the fuck should I know?

Desi speculez (dar doar in ceea ce-l priveste pe Bacon), va garantez, cu tot ce mi-a mai ramas nealterat, ca Bacon asa ar fi raspuns. Bineinteles, fortand realitatea istorica si limitele bunului simt si bagandu-i in casa lui Francis Bacon un asemenea animal.

Avem dreptul la trei incercari si, in consecinta, pentru a doua oara, revenim. Prima oara l-am vazut pe Francis Bacon, rectific (se vede ca sunt din Romania), nu l-am intalnit niciodata pe Francis Bacon, vorbeam despre lucrarile lui, lucrari pe care le-am vazut reproduse intr-un numar al revistei Beaux-Arts, daca nu ma insel, din 1990. Primul soc a fost faptul ca, desi imi era extrem de familiar, nu puteam sa il compar cu nimic, mai ales pentru ca locuiam in Bucuresti. Si pe vremea aceea lucrurile aratau aproape la fel. Chiar imi aduc foarte bine aminte ca erau, intr-adevar, mult prea putin diferite, din pacate.

Desi pe vremea aceea parea de neimaginat sa plec din tara doar pentru o expozitie, nu a mai durat mult pana cand am reusit sa o fac, si m-am dus orbeste, dar au trecut optsprezece ani pana cand am reusit sa vad exact ceea ce imi propusesem sa vad, plus Rothko.

As vrea ca Romania sa isi permita sa expuna macar cateva nume in muzee, nume importante din arta moderna si contemporana. Sa faca adevarate retrospective, sa se chinuie sa gaseasca comisari de valoare si sa repare in acest fel lipsa unei sarje serioase de arta romaneasca. M-am interesat pe Internet si nu am gasit nici un departament de studii si politici curatoriale, in nici un oras din Romania. Si se vede. Ultima expozitie mare, coerenta, valoroasa si romaneasca am vazut-o la Bucuresti in 1997, cand a avut loc ultima retrospectiva Corneliu Baba. Avem si noi un artist din garda veche si nu stim ce sa facem cu el. Singurul lobby PR-istic i-l fac cativa fosti studenti de-ai lui, ajunsi si ei aproape la batranete.

Ca sa ma opresc aici si sa leg cumva finalul acestui text de debutul celui ce va urma, uitati-va un pic la ce-a trimis, in repetate randuri, Romania, la Bienala de la Venetia. Si cand spun Romania, nu va inchipuiti douazeci de milioane de cetateni constiinciosi, ci o mana de oameni care, absolut inexplicabil, a ajuns sa hotarasca ce este si ce nu este demn si valoros.

Va pup!

Bedrul

Arta era pe moarte si moartea mai vroia o data

Am stat o gramada de vreme gandindu-ma la ce anume are sa contina primul text. Ca de obicei, ceva a trebuit sa ma scoata din sarite suficient de tare. Nu este un subiect extraordinar de monden, dar pute a mucegai cenzorial marxist-leninist.

Am observat un fel de trend pensionaresc in randurile teoreticienilor varstnici, care inca mai pretind ca se pricep la ceva. Trendul mai sus amintit este recognoscibil atunci cand un invadator nepermis de tanar se exprima cu privire la ceea ce ar fi trebuit sa fie sacru si eminamente metafizic, inatacabil si, bineinteles, incomprehensibil.

Doamnelor si domnilor..... bine ati venit in tenebroasa si fascinanta lume a artei romanesti de dinainte de '89, dar dupa 1960. Tenebroasa? Pai da, pentru ca, daca nu stiati, artistii acelei perioade au transcens figurativul si au inceput sa picteze flori si, dupa moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, scene istorice. Am exagerat, nu toata lumea a plonjat in derizoriu, spre exemplu Corneliu Baba nu a facut-o si, in consecinta, nu despre el este vorba si nici macar despre alti "titani" ai acelei perioade de mascarada artistica.
Este vorba despre un teoretician care se burzuluieste si in zilele noastre atunci cand cineva pune la indoiala subiectul expertizei sale.

Incercand sa debutez pe acest blog, am facut cercetari peste cercetari, am citit cate informatii am putut etc. Zilele trecute mi-au cazut ochii pe o reactie din Observatorul Cultural. Inainte de a citi propriu-zis materialul, m-am dus la sursa reactiei si anume, un articol din decembrie din revista Time Out, intitulat "Placerea privitorului" si semnat Adriana Oprea. Reactia era semnata Maria Magdalena Crisan, dar nu a fost necesar sa ma duc la finele textului ca sa imi dau seama cine era autorul, pentru ca am o varsta care imi pemite sa am nostalgii si amintiri dureroase cu un profund caracter politic.

Pentru ca am trecut prin atatea, stilul acelei redactari mi-a dat un fior rece, familiar. Sincer sa va spun, credeam ca au murit toti tovarasii capabili de astfel de fapte...m-am inselat. MMC are tupeul sa isi intituleze (se zicem) articolul "Cultura ignorantei", ne mai vorbind ca tot MMC mai are tupeul sa scrie, dar nu va lasati inselati de creaturi comuniste de genul asta, niciodata nu s-a pus sau nu se va pune problema de tupeu sau rusine. [...] expoziţia Anii ’60-’70 în pictura românească, deschisă la sfîrşitul anului trecut la Galeria Veroniki Art, articol, de altfel, favorabil. Dar sentimentul pe care mi l-a lăsat lectura lui mă face să scriu acum aceste rînduri, mai ales pentru că nu este un caz izolat, ci expresia unei atitudini des întîlnite în rîndul generaţiilor tinere. Cam asa incepe "punerea la punct".

Inainte de a incepe sa o pun si eu la punct pe MMC, trebuie sa va fac cateva specificatii. Galeria Veroniki are un profil de anticariat romanesc, iar anticariatul romanesc are un profil fraudulos de a invechi lucruri noi sau lipsite de valoare. Sa prezinti o bucata de epoca artistica nu e un lucru rau in sine, ba chiar este indicat pentru ca ne aflam astazi unde ne aflam si datorita sau din cauza (la alegere) acelei perioade. In cultura pop americana ceea ce ar vrea sa faca Veroniki s-ar numi oldies but goldies. Din nefericire nu este cazul. Acestea fiind spuse, trebuie subliniat inca un lucru, autoarea cronicii acestei expozitii, pe langa faptul ca este absolventa ITA (Istoria si Teoria Artei), cum am aflat din articolul culturnicului de serviciu MMC, mai este si angajata a muzeului de arta contemporana. Ce ne spune acest lucru? Nimic mai simplu, avem de-a face cu un profesionist indulgent, care a avut la dispozitie toti termenii de comparatie posibili si, in loc sa aseze subiectul articolului acolo unde ii este locul, si anume in sfantul si smeritul anonimat, l-a tratat bland, i-a acordat circumstante atenuante si l-a prezentat placut, precum un psihiatru tandru si grijuliu. Pe aceasta cale doresc sa-i atrag atentia doamnei Adriana Oprea sa nu mai faca asemenea greseli. Nulitatea este nulitate, indiferent de cat de veche sau noua este ea.

Sa revenim la atitudinea deplansa de MMC, atitudine atribuita conventional si cliseistic generatiei tinere. Eu observ acest peisaj de peste douazeci si cinci de ani si am ajuns la concluzia ca abia acum Romania isi prefigureaza primele generatii de artisti autentici. Din trecutul zbuciumat s-au recuperat cat de cat putinele valori si, cand spun recuperat, ma refer la artisti intrati in circuite internationale de arta, artisti ce figureaza in cataloagele si anuare etc.

In ceea ce priveste generatia tanara, bucurie mai mare nu am. In ultimii zece ani am vazut, in sfarsit, artisti pana in treizeci si cinci de ani care au subiect, care stiu ce fac si de ce, in fine, am vazut personalitati artistice in curs de formare, ceea ce este un lucru bun si datator de sperante. Ceea ce va pot spune este ca MMC nu are dreptul moral nici macar sa pronunte sintagma "generatie tanara". Din pacate, moralitatea trebuie data la o parte pentru ca operam cu termeni si concepte pe care numai o parte din noi le inteleg si nu este productiv si nici corect sa luptam cu arme interzise.
Expoziţia Anii ’60-’70 în pictura românească punea în valoare creaţia unora dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani din generaţiile vîrsnice, mulţi dintre ei activi şi astăzi, iar opera lor face parte, fie că vrem sau nu, din patrimoniul cultural al ultimilor 50 de ani. Chiar la începutul articolului sînt amintiţi o parte dintre expozanţi: Sultana Maitec, Ion Sălişteanu, Mihai Horea, Ion Nicodim, Octav Grigorescu, Georgeta Năpăruş, Ion Bitzan, Florin Niculiu, în expoziţie fiind expuse lucrările a 26 dintre cei mai importanţi artişti ai generaţiei despre care vorbim.

Da, cei mai sus mentionati sunt dintre cei mai cunoscuti artisti ai perioadei, dar unde se plaseaza epitetul cunoscut vis a vis de termenul valoros? Sa vedem, sumar, despre cine este vorba:

Sultana Maitec: pictura abstracta, vida de continut, putin, saracacios, suprafete muncite in speranta ca cineva trebuie sa deduca ceva dincolo de ele, poate... in lipsa de altceva. Daca nu ar fi existat artisti in restul tarilor lumii, poate ca ar fi insemnat ceva, repet, poate. Aaaa.....era sa uit, multe dintre lucrarile domniei sale au si foita de aur... daca acest artificiu este menit sa ne duca intelectul catre ortodoxie, bizantinism si, bineinteles, spiritualitatea ermetica romaneasca, sa va fie rusine, pana si Pavlov era mai atent cand isi dresa cainii, sau macar mai serios.

Ion Salisteanu: pictura sensibila, si mai mult decat susceptibila de continut, avem de-a face cu un artist care are si subiect si viziune. Deoarece cu mult timp in urma a capatat increderea mea, ma voi rezuma la a spune ca, daca ati vazut cinci lucrari, ati vazut toata opera.

Mihai Horea: orice artist care se respecta ar trebuie sa fie jignit daca ceea ce face acest individ se poate numi pictura.

Ion Nicodim: pana acum este primul artist din lista de mai sus, din pacate acest mare om al artelor vizuale romanesti nu mai este printre noi.

Octav Grigorescu: asemenea lui Ion Nicodim, a fost un mare artist cu o viziune remarcabila si cu un real simt artistic. Alaturi de O.G., Georgeta Naparus a avut de asemenea un cuvant greu de spus in mlastina artistica romaneasca.

Pentru ca ofensa adusa bunului simt sa fie completa, este tarat in aceasta mocirla si numele lui Ion Bitzan, care nu are nici o legatura cu diletantismul promovat de oameni ca MMC.

Lista se incheie cu alta ofensa adusa picturii, pe numele sau Florin Niculiu (dupa cum spune un bun prieten de-al meu: Niculiu picteaza cel mai prost dupa Sabin Balasa).

Nu am sa descriu toata lista acestei galerii, pentru ca m-as eneva foarte tare sa vad alaturate nume mari, precum Bernea, unor giboni analfabeti si peliculari cum ar fi Florin Ciobotaru, asta ca sa dau doar un exemplu.

Suficienţa afirmaţiilor este deconcertantă, şi de aceea am simţit nevoia să redau acest pasaj, pentru a pune în discuţie nu doar carenţele culturale ale unui viitor specialist în domeniu, ci un fenomen mult mai amplu, ce ţine de ignoranţa afişată, de incapacitatea de a vedea dincolo de lumea imediată, de lipsa de interes pentru o istorie apropiată, pe care ar trebui să o cunoaştem.

Suficienta afirmatiilor vine de la faptul ca acest viitor specialist in domeniu, cum o numeste MMC pe doamna Adriana Oprea, este suficient de bine pregatit pentru a vedea ca incapacitatea de a vedea dincolo de lumea imediată este un cliseu optzecist idiot, care implica infuzia conceptuala artificiala de semnificatie in spatele unei forme artistice arbitrare si vide. Cu alte cuvinte, orice gunoi cu iz artistic are, cu siguranta, o semnificatie colosala, eminamente metafizica si justificata, pare-se, de gradul de cezura dintre corpul asa-zis artistic si functiile cognitive ale privitorului. Cu cat este mai clar ca ceva nu inseamna nimic, cu atat infuzia teoretica sporeste. Foarte ciudat... mi-as dori sa inteleg.

MMC mai are multe paragrafe pana la final, iar eu am deja 18 cu 10, plus un bypass. Deci aici se termina ceea ce am avut de spus. Haideti sa ne revenim, sa terminam odata cu acest cult al personalitatilor din anii '60 - '70, pentru ca e o risipa de energie, iar in ceea ce priveste falia dintre generatii, ea este fireasca si eu o salut pentru ca este sanatoasa si, spre salvarea noastra, acesti tineri au dreptate, nu putem face din stiti voi ce, bici, pentru ca ne stropim si o sa aratam toti la fel. Iar cat despre afirmatia: Nouă, celor care avem în urmă o experienţă şi care ne-am consumat o bună parte din existenţă în comunism, încercînd să păstrăm cîte ceva din idealurile unei profesiuni, iar astăzi nu sîntem dispuşi să facem întotdeauna efortul de a susţine, „împotriva curentului“, o realitate ce îşi are propriul adevăr, cu bune şi cu rele, care s-a dovedit, cel puţin în plan cultural, că nu este de neglijat, ma faceti sa rad si sa va corectez: Noua, celor care nu avem in urma nici un fel de experienta (reala) si care ne-am consumat toata existenta si resursele in comunism, slujindu-l conceptual catre culmi metafizice, pe care nu avea de unde sa si le faca rost, incercand sa distrugem toate idealurile unei profesiuni despre care oricum nu am stiut niciodata nimic, iar astazi, normal ca nu suntem dispusi sa facem efortul de a sustine, "impotriva curentului", o realitate ce isi are propriul adevar (stiu ca ultima propozitie de fapt nu are sens, nici logic si nici conceptual, dar colegii mei de generatie cu siguranta ii vor gasi unul), cu bune si cu rele, care s-a dovedit, cel putin in plan cultural, ca nu este de neglijat si iata ca am facut si o concesie mucosilor si le-am spus ca m-am prins ca exista.

Va pup!

Bedrul